Barbu Dimitrie Știrbei, domnitor al Țării Românești a început în 1850 construcția palatului de la Buftea ca o culă, prevăzută cu două tuneluri de ieșire în caz de primejdie. Urmașii săi au adăugat acestei clădiri încă două etaje și i-au adus o serie de modificări importante, în ton cu moda arhitectonică a acelor ani, și anume stilul Tudor. Palatul a fost terminat, în linii mari, de fiul său Alexandru B. Știrbei, în 1863.
Palatul Știrbei a fost construit după planurile arhitectului Joseph Hartl, lucrările fiind supervizate de Michel Sanjouand, care construise și Palatul Știrbei de pe Calea Victoriei din București.
Proprietatea, care a aparținut familiei princiare Știrbei, cuprinde Palatul Știrbei, structurat pe patru nivele (D+P+2E), cu o suprafață construită de 2.000 mp, repartizați în mod egal (500 mp construiți/nivel) și compus din 7 apartamente, 2 camere duble și 2 săli de conferință. Lângă palat se găsesc capela, serele domnești, care se întind pe aproape 3 hectare, turnul de acces, turnul de apă și Palatul Mic, o construcție de 300 mp, repartizați egal (S+P), ce adăpostește 6 camere și alte anexe, pădure și Lacul Buftea. Imediat după alungarea tuturor Știrbeilor din țară, odată cu venirea comuniștilor la putere, palatul a găzduit o parte a Institutului de geriatrie "Ana Aslan", servind și ca depozit de vinuri și casă de oaspeți pentru Nicu Ceaușescu .
Clădirea a fost mărită treptat de-a lungul timpului, ultima extindere având loc după Primul Rrăzboi Mondial. Într-o fotografie din 1920 se vede cum ultimul nivel al părții dinspre sud-est a fost completat cu noi spații de locuit, rezultând numărul actual de camere. La parter, de o parte și de alta a unui vestibul legat de scara principală din lemn erau dispuse sălile de recepție, sufrageria, salonul mare, biblioteca, salonul de muzică. La primul etaj erau camerele stăpânilor, iar la etajul al doilea, camerele invitaților și ale personalului superior. Bucătăria era la demisol.
Castelul are o arhitectură specifică vremii sale, fiind decorat cu elemente clasicizante, ce fac dintr-o construcție cu funcțiune strict utilitară, un obiect de interes arhitectural. Particularitatea castelului de apă rezidă în arhitectura sa, care disimulează scheletul de beton armat, printr-o ordonanță clasicizată, mult simplificată. În ansamblul său, compoziția arhitecturală respectă cele trei elemente ale oricărui ordin – bază, fus, capitel, succesiune frecvent întâlnită în toate categoriile de clădiri publice. Parterul este tratat drept soclu al clădirii. Partea principală, dezvoltată pe patru niveluri, are ca element arhitectural principal pilastrul, aflat decroșat în fața fiecărui stâlp al structurii. Legăturile dintre pilaștri se fac prin arce suprapuse. Această ordonanță se dezvoltă pe patru niveluri, în afară de parter și este terminată cu un atic intermediar. Partea de sus a castelului de apă este tratată tot cu decorație clasicizantă, printr-un relief discret de pilastratură de dimensiuni reduse și o nouă împărțire a suprafeței dintre pilaștri.
.jpg)
sursa: aici.