In Oltenia de sub munte, atacurile vrăjmaşe ale turcilor veniţi de peste Dunăre ori ale haiducilor coborâţi din codri se opreau în zidurile trainice ale caselor boiereşti fortificate. Erau vremuri de restrişte pe atuncea, când micii boieri se apărau dindărătul crenelurilor, nelăsându-şi căminul pradă duşmanilor. Ţevile acelea lungi ale flintelor au dispărut dintre pereţii albi, zăvoarele grele au îmbătrânit şi cerdacurile s-au umplut cu muşcate; vizitatorul de azi, privind turnurile albe de pe pajiştile Măldăreştilor, visează la poveştile lor frumoase, spuse cu răbdare de către cei care îngrijesc cu pasiune o moştenire istorică.
Legenda Culei Greceanu
Pe la 1516, paharnicul Nan construieşte un turn de apărare pe moşia lui din Oltenia, ca să ţină piept mai uşor celor ce râvneau la averea sa. Uşile din stejari legaţi cu fier şi zidurile groase trebuiau să-i ţină afară pe atacatori. Nu se ştie câtor duşmani a rezistat cula lui Nan, căci legenda se muta asupra urmaşului său, Tudor Maldăr, oştean curajos în slujba lui Mihai Viteazul. După moartea voievodului, boierul oltean cade prins în luptele succesorilor rivali şi este predat hanului tătar, aliatul lui Simion Movilă. Şi fiindcă legenda este frumoasă, fiica tătarului se îndrăgosteşte de Tudor şi fuge cu el tocmai pe moşia oltenească, unde vor avea şapte copii. În biserica construită prin jurul anului 1788 de Gheorghe şi Eva, nepoţii lui Maldăr, se mai văd unele dintre chipurile Măldăreştilor.
În 1830, cula este jefuită pentru ultima dată, iar bătrâna Eva Maldăr îşi găseşte sfârşitul tragic. Casa primeşte un alt nume după ce pitarul Costache Greceanu se căsătoreşte cu Maria Maldăr, fiica boieroaicei bogate, ce a lăsat în urma ei nu doar moşia, ci şi o sumedenie de alte bunuri, valoroase la acele vremuri - animale, trăsuri, obiecte pentru gospodărie.
Urmaşii Greceanu păstrează cula şi o restaurează pentru ultima oară în 1934, cu sprijinul Comisiei Monumentelor Istorice (din 1967 va putea fi vizitată de către public). Din fericire, interioarele nu au fost modernizate, dimpotrivă, s-a urmărit a se reface atmosfera secolelor trecute prin mobila veche şi decoraţiuni specifice caselor boiereşti feudale.
Cula Greceanu din poiana Măldăreştilor
Ca să poată stăpânii de moşie să vadă atacatorii şi se apere bine din spatele zidurilor culei, turnul alb răsare într-o pajişte mare, împrejmuită de copaci. Şi atunci, ca şi acum în timpul verii, fânul cosit împrăştia un miros plăcut în aerul curat adus de adierile dispre munţi.
Fortăreaţa cu ziduri înalte şi groase, încorporând două părţi vechi de turn şi strânse sub acoperişuri înclinate, are pe toate laturile primului nivel multe creneluri, prin care armele de foc azvârleau proiectile asupra duşmanului. O uşă grea duce spre o pivniţă aflată la parterul casei, numai bună de capcană pentru cei ce reuşeau să treacă de ea, fiindcă de aici nu aveau cum să urce în camerele culei. Accesul la primul etaj, înălţat mult faţă de nivelul solului, se face pe o scară interioară din lemn, nu foarte largă, traversând o parte laterală a casei. Se ajunge într-o galerie mică, deschisă spre sud şi având două arcade sprijinite pe o coloană. De aici se intră într-o primă cameră, unde o scară mobilă leagă în secret etajul de o încăpere superioară izolată, adevăratul loc de refugiu în caz de primejdie.
Tot la primul etaj, după fosta cameră de primire, o încăpere boltită poartă pe pereţi o frescă pastelată, imortalizând portretele Măldăreştilor în stilul tabloului votiv al bisericii de lângă culă. Semnătura de pe frescă aparţine Olgăi Greceanu şi este datată 1934.
Cele două încăperi de la etajul al doilea pierd din atenţia vizitatorilor din pricina peisajului pitoresc ce se zăreşte printre coloanele albe şi florile cerdacului spaţios. Din măgurile şi vâlcelele apropiate răzbate o linişte odihnitoare, străină faţă de strigătele de luptă şi împuşcăturile răsunând mai demult pe moşia Măldăreştilor.
Cula Duca şi lecţia scurtă de istorie
Un alt Măldărescu, strănepot al lui Tudor, la fel de bogat precum rudele sale, pune în 1812 temelia unei noi cule, care se va vinde un secol mai târziu lui I.G. Duca. Corpul masiv al acestei case se compune din ziduri albe şi drepte, cu ferestre mici la parterul înalt şi cu un singur cerdac în partea din faţă, având arcade trilobate şi şase coloane scurte; li se adaugă câteva ghivece înflorate, pentru armonia deplină a faţadei luminoase.
În spaţiul interior al parterului, mai bine spus al pivniţei, nişte stâlpi rezistenţi susţin grinzile din lemn, formând un decor rustic medieval. Drept dovadă pentru ambientul deosebit, scene din trei producţii cinematografice s-au filmat aici în urmă cu ani buni -"Iancu Jianu- Haiducul", "Neînfricaţii"şi "Drumul Oaselor".
Cele trei încăperi de la etajul 1 şi camera etajului al doilea, împreună cu cele două băi, au fost decorate cu mobilier de secol XIX şi cu obiecte de uz casnic, unele de inspiraţie orientală.
În faţa culei ce poartă numele ultimului proprietar, I.G. Duca, se poziţionează o construcţie simplă, fără etaj, dar cu un pridvor larg, asemenea modelului de cerdac al caselor fortificate. Albul intens al zidurilor se lasă strâns în braţe de verdeaţă, stârnind o atmosferă romantică, diferită puţin de cea cu care vizitatorul se obişnuise în culele Măldăreştilor. Aici pereţii păzesc cu nostalgie obiecte ce au făcut parte din viaţa lui I.G. Duca, politicianul liberal care era numit prim ministru la finele anului 1933, într-o perioadă grea de frământări politice. Cariera sa politică, treptat construită între primul mandat de deputat (1907) şi funcţia de şef al Guvernului, va fi încheiată brusc în ziua de 29 decembrie 1933: după o audienţă la Rege, I.G.Duca este asasinat de legionari în Gara Sinaia.
La Măldăreşti, casa lui Duca aminteşte de altfel de momente, unele de intimitate casnică, altele de relaxare sau de muncă intelectuală, într-un decor de o simplitate rafinată.
Timp de şase zile pe săptămână, poarta de intrare în Complexul Muzeal de la Măldăreşti stă deschisă pentru vizitatorii paşnici, înarmaţi doar cu o curiozitate vie. La schimb cu preţul neînsemnat al biletului de intrare, se câştigă respect pentru valorile istorice ale acestei ţări şi admiraţie faţă de un peisaj rural încântător.
Sursa articolului: aici